Dedic acest articol tuturor profesorilor din România care fac parte din categoria pe care eu o numesc „dascăl”.
„Dragă domnule/doamnă profesor,
Îți mulțumesc!
Îți mulțumesc pentru că ai avut răbdare cu mine. Pentru că atitudinea ta a fost model sănătos de viață pentru a mea. Îți mulțumesc pentru tot sufletul pe care l-ai investit în relația cu mine și pentru că nu ai considerat că muncești făcând asta, ci că îți urmezi chemarea lăuntrică și îți îmbogățești propria viață ajutând la construirea altor vieți.
Îți mulțumesc pentru că ai știut să mă motivezi și să sădești în sufletul meu credință și dorința de a învăța și a mă dezvolta mereu. Pentru că, nu știu cum, ai făcut totul așa încât eu să învăț fără să simt că o fac, fără să doară, fără să sufăr. Îți mulțumesc pentru că ai contribuit la tot ceea ce însemn eu astăzi!
Îți mulțumesc pentru că ai intrat în viața mea și ai rămas în inima și mintea mea! Oferindu-ți un loc de cinste în sufletul meu - cea mai mare onoare pe care ți-o pot eu oferi - îți mulțumesc!
Îți mulțumesc, dascăl drag sufletului meu!”
Aceasta este scrisoarea pe care, de-a lungul timpului, unii elevi au scris-o – în diverse forme și exprimări – unora dintre părinții, profesorii, învățătorii, educatorii lor.
Aceasta este scrisoarea – în diverse forme și exprimări – pe care mi-aș dori să aibă motive să o scrie toți (sau, cel puțin, marea majoritate) a copiilor și elevilor din România și de aici înainte.
Am întâlnit, de-a lungul timpului, în diverse sesiuni de training, oameni frumoși, deosebiți și dedicați copiilor și elevilor cu care lucrează. Am întâlnit și în această vară, printre participanții la cursurile autorizate/acreditate pe care le livrez, părinți, profesori, învățători, educatori care au inspirat acest articol. Și am găsit de cuviință să le arăt tuturor aprecierea mea pentru ceea ce sunt și fac ei, respectul meu pentru ei și să le mulțumesc astfel.
Dedic acest articol, în egală măsură, părinților care au înțeles că a fi părinte înseamnă mult mai mult decât să aduci un copil pe lume. Înseamnă să îi oferi educație – prima etapă de educație este cea din familie – și înseamnă să fii partener și să lucrezi în echipă cu oamenii din instituția de educație pentru atingerea aceluiași obiectiv major: dezvoltarea sănătoasă și armonioasă a copilului tău.
Orice părinte este, mai înainte de orice, ghid, îndrumător, profesor, mentor pentru copilul său. Și exact așa cum un profesor învață, lucrează și se dezvoltă continuu (asta este normalitatea lucrurilor) – pentru a putea oferi și obține nivelul optim de efort și rezultate cu toți elevii – și un părinte are nevoie să învețe, să lucreze, să se dezvolte continuu, cu atât mai mult cu cât este vorba despre cel mai important om (sau unul dintre cei mai importanți oameni) din viața lui: propriul copil.
Eu simt că este mult de spus despre ce înseamnă și ce ne dorim să însemne de acum înainte educația în România, însă este, de departe, cu mult mai mult de făcut practic. Mult de schimbat în bine.
Voi reveni, cu siguranță, pe acest subiect.
Educația este singura șansă de viitor pe care o avem. Ca nație și ca specie. Învățarea continuă este ceea ce ne-a conferit continuitate, adaptabilitate și, prin urmare, supraviețuirea.
Am încheiat de curând încă o sesiune de curs cu o grupă de profesori. O grupă diversă și echilibrată, în același timp, atât din punct de vedere al nivelului de cunoaștere și înțelegere, cât și din perspectiva deschiderii și dorinței de dezvoltare continuă. Diversitatea am regăsit-o în faptul că activează în diverse zone ale sistemului de educație (învățământul primar, gimnazial, liceal și consiliere școlară). Sunt recunoscătoare pentru faptul că au decis să se înscrie la curs și, astfel, mi-au oferit ocazia și onoarea de a-i cunoaște și de a face echipă cu ei. Sunt încă sub efectul pozitiv pe care acești oameni frumoși l-au avut asupra mea.
Am întâlnit, de-a lungul vieții, toate categoriile de profesor. Am întâlnit dascăli, am întâlnit persoane indiferente și comode, am întâlnit persoane care nu au ce căuta nici la 1000 de metri de școală, cu atât mai puțin în interiorul ei. Aleg, de această dată, să vorbesc doar despre dascăli. Ei sunt cei care fac, cu adevărat, educație.
Educația, în percepția mea, este despre valorile morale și despre educarea unui anumit mod de a gândi înainte de a fi despre informație/conținut. Este despre profunzime, sensuri și înțelesuri ce se află mult dincolo de toate cuvintele din lume.
Dascălul este acel profesor care are har și este dăruit pentru această respectabilă, grea, frumoasă și indispensabilă activitate. Este cel care își pune tot sufletul și toate resursele pentru a obține performanță. Este cel care iubește.
Când vorbesc despre performanță, nu mă refer la olimpiade sau concursuri, nici la 10 pe linie. Nu mă refer doar la rezultatele finale. Performanța supremă, din punctul meu de vedere, este capacitatea de a „citi”, intui potențialul unui om și de a reuși să-l ghidezi astfel încât să învețe cum să și-l pună în valoare, să știe să se automotiveze și să rămână în picioare în mijlocul oricărei furtuni. Performanța o construim pe temelia în care adaptabilitatea și flexibilitatea, deschiderea la nou și inovație, orizontul larg și mintea deschisă, încrederea, sistemul de valori morale și principii sănătoase, capacitatea de evaluare și autoevaluare realistă dețin procentele cele mai mari. Performanța este despre a îți concentra atenția, acțiunile și resursele interioare pe aflarea punctelor forte, a calităților și aspectelor pozitive ale unui om și a construi pe baza lor. Performanța este despre a încuraja, a sprijini, a fi prezent, a crea și a oferi. Este, în egală măsură, despre puterea de a recunoaște meritele celor din jurul tău.
