Ne intrebam cu totii, noi, parintii, mereu: “Oare cum va arata copilul meu in viitor, ca adult? Va fi frumos, destept, bun, cuminte?”. Adjectivele difera putin in functie de asteptarile, aspiratiile parintilor. Insa nu toti suntem constienti de faptul ca evolutia lor va tine cont de amprenta pe care o lasam noi asupra lor. Mai mult decat atat aud destul de des sau, mai bine zis, mai des decat mi-as dori expresia:”…ei lasa, copilul va creste oricum.” Este adevarat, creste, dar oricum nu inseamna bine. Sunt de acord ca aceste persoane sunt nevoite sa accepte o situatie neplacuta in care este implicat si copilul: fie ca au o situatie financiara precara si nu ii pot oferi ceea ce alti parinti ofera copiilor lor, fie ca sunt nevoite sa-si creasca singure copilul din cauza ca tatal acestuia a luat-o pe alt drum, fie ca acestea sau chiar ambii parinti au fost “nevoiti” sa plece la munca in strainatate si exemplele pot continua. Insa oricata compasiune as simti pentru aceste persoane nu pot fi de acord cu ele. Si, se pare, nici timpul nu confirma acest “oricum”. Odata ce copiii lor se apropie de varsta adolescentei, acesti parinti se vor intreba cu cine seamana copilul, cum de a mostenit asa comportamente vicioase.

Pana la varsta de 6 ani copilul acumuleaza informatie, aceasta reprezentand fundatia pe care se va construi personalitatea lui dupa aceasta varsta. Daca fundatia va fi construita oricum, imaginati-va cam cat de subreda va fi personalitatea viitorului adult.

In particular, haideti sa exemplificam un aspect, un singur aspect minor din viata copilului care-i va determina viitorul, care-i va influenta formarea caracterului si care nu trebuie tratat oricum. Sa presupunem ca micutul ii cere parintelui ceva ce nu poate, nu vrea sa ii dea sau orice alt motiv are. El, va asigur, nu va renunta si ca un mic terorist va insista pentru a obtine ceea ce-si doreste. O data si inca odata si inca odata pana cand parintele rabufneste (cu toata rabdarea pe care un parinte responsabil se mobilizeaza sa o aiba) si ridica tonul, sperand ca in acest fel il va determina sa renunte. Evident ca aceasta reactie a parintelui va avea asupra copilului un impact si in cele mai multe cazuri acesta renunta si se linisteste. Ii asigur pe acesti parinti ca nu fac altceva decat sa-I dea o lectie cam cum se procedeaza cand cineva doreste sa obtina ceva si chiar sa aiba succes. Astfel data viitoare, cu lectia invatata, micutul va incepe hotarat si apasat sa ceara ceea ce-si doreste. Atunci ce va face parintele? Parintele va raspunde si el agresiv, prima data radicand tonul, apoi amenintandu-l, apoi chiar aplicandu-I o pedeapsa sau chiar o lovitura. Parintii uita ca cei mici imita ceea ce vad pentru ca sunt in etapa de invatare, acumulare de cunostinte si comportamente si ca au nevoie de explicatii.

Daca derulam povestea inapoi, va puteti amintiti ca el doar va cerea acel lucru, initial, fara a-si schimba tonalitatea. Putini sunt aceia care constientizeaza modul pasnic in care acesta o face. Atunci va intreb: cine l-a invatat sa ridice tonul,sa fie agrsesiv? Unde a vazut el ca asa se face? Pai chiar la parinte, la modelul lui. Deci, iata, ca noi avem de invatat de la ei.

Un alt aspect pe care ei nu-l inteleg este urmatorul: de ce ei trebuie pedepsiti pentru ca au ridicat tonul si noi nu? V-ati gandit vreodata cate frustrari acumuleaza, pentru ca au fost pedepsiti pentru lucruri pe care si noi le-am facut, insa noi, parintii, nu am suportat nici o pedeapsa? Ei doar le-au copiat crezand ca sunt premise. Cum v-ati simtit ultima oara cand ati fost nedreptatit de un coleg, de sef sau chiar de un prieten? Cum ati reactionat?

Dar ei ce pot face? Nimic. Nimic pana vor creste mari. Astepta cu nerabdare sa se faca mari si sa iasa de sub tutela celor care i-au nedreptatit. Si atunci se intampla ca devin adolescent; cand simt ca pot indrazni sa se gandeasca la o oarecare independenta si indraznesc sa spuna sau sa faca ceea ce gandesc sau chiar sa elibereze furiile acumulate de-a lungul multor ani in subconstient. Furia este o emotie negative si este evident ca noi parintii nu avem cum sa o simtim pozitiv. Si in momentele astea parintii gandesc ca ”se arunca in neam” sau “numai ala a lu’ cutare l-a stricat”, cautand de fapt un vinovat si nu o solutie. Vinovatul nu este in exterior si nici solutia nu va veni de acolo. Insa parintii care nu-si vor asuma greselile, vor continua sa-i conteste comportamentul, iar adolescentul va deveni mai agresiv incercand sa-si apere autenticitatea.

Va invitam la workshopuri!

Mihaela Apostol

Partener Structural EuroTraining SRL